6 august 2017

Privind în urmă. Must try/mustn't, alegeţi voi! :))

"Truth or dare". :)) 37 de experienţe - haioase, de ţinut minte, de învăţat, unele-de avut.

- să te hotărăşti, în timp ce-ţi bei cafeaua dimineaţa cu prietenii, că ziua aia ar merita o plimbare până la mare. Şi să plecaţi la mare.
- să-ţi cumperi bilet de avion seara, pentru dimineaţa următoare, cu destinaţia Franţa. Cu întoarcere peste 10 zile.
- să fii "in the middle of nowhere" şi să te urci în alt autobuz decât cel care te duce la hotel, doar ca să vezi în ce oraş ajunge.
- să te plimbi cu bicicleta prin Normandia.
- să pleci cu prietena ta, cu rucsacul în spate, în 10 oraşe şi 4 ţări din Europa (habar n-aveti câte pot încăpea într-un rucsac!).
- să vezi lagunele din Filipine şi Underground River, tot de-acolo.
- să numeri stelele de pe cer.
- să experimentezi "trust fall".
- să zbori cu un Airbus A380 şi-un Boeing 747.
- să nu dormi toată noaptea, aşteptând răsăritul, şi (ghiciţi ce?) să fie înnorat. :))
- să ajungi într-un loc unde poţi vedea fenomenul mareei.
- să-ţi zugrăveşti singură dormitorul.
- să experimentezi coborârea în rapel şi wall climbing.
- să vezi parada de la Disneyland Paris (e odată cu apusul soarelui).
- să dormi 10 nopţi în cameră cu încă 9 persoane. :))
- să cânţi Schubert la pian.
- să pleci singură la mare.
- să te joci "Ţară, ţară, vrem ostaşi!", la 30+ :))
- să-i asculţi live pe Lara Fabian, Patricia Kaas şi Garou.
- să-ţi faci singură măcar o fustă. :))
- să plângi la acelaşi film, de fiecare dată când îl vezi.
- să nu-ţi mai găseşti cuvintele de emoţie, când îţi vezi prietena care tocmai a născut.
- să vezi cartierul Taksim (Istanbul) noaptea.
- să vezi pagodele din Myanmar.
- să plângi de emoţie, înainte să deschizi un cadou primit prin curier.
- să închiriezi biciclete în Franţa, să plăteşti 500 de euro garanţie şi să-ţi fie returnată la vreo două săptămâni după întoarcerea în ţară. :))
- să primeşti cadou bilete la concertul U2 din Istanbul.
- să vezi Amsterdamul noaptea.
- să mănânci midii în Saint-Malo.
- să priveşti oceanul din Mont Saint-Michel.
- să vezi un meci din Liga Campionilor la Handbal Feminin.
- să faci perdele de frunze, toamna.
- să plantezi flori în jardiniere.
- să faci oameni de zăpadă, la 30+ :)
- să ajungi la sală şi să-ţi dai seama că ţi-ai uitat trei sferturi din echipament. :))
- să repeţi în rusă ceva despre care habar n-ai ce înseamnă. :))
- să dansezi, noaptea, într-un lan de grâu.

19 octombrie 2016

O cutie, o oaie şi-un copil

Mi-a rămas gândul la asta. Un moment în care un copil, un anume copil, îi cere unui adult să-i deseneze o oaie (probabil ştiţi despre ce copil şi ce adult vorbesc). Adultul, însă, nu reuşeşte să-l mulţumească pe copil - " Nu e vina mea. Oamenii mari, pe când aveam şase ani, mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor şi, în afară de şerpi boa întregi şi de şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să desenez nimic altceva". Astfel că prima oaie desenată era... "foarte bolnavă". A doua nici măcar nu era oaie, avea coarne, semăna cu un berbec. Oaia a treia era prea bătrână, iar copilul îşi dorea o oaie care să trăiască mult. Cum avea treabă, adultul i-a făcut "la repezeală" desenul următor:

"- Aceasta este o ladă! Oaia care-ţi trebuie ţie se află înăuntru. 
Însă am văzut, cu uimire, cum chipul micului meu judecător se luminează: 
- Chiar asa mi-o şi doream!"

Mi-a rămas gândul la cutia asta şi la copii. Mă gândesc că este despre... răbdarea pe care nu o mai avem cu ei - pentru că ne-o înghit grijile, despre tot ce încercăm să le impunem, în loc să-i lăsam să FIE. Despre soluţiile noastre la problemele lor, despre deciziile lor, care sunt, de fapt, ale noastre.  Despre viziunea noastră asupra binelui - pe care îl considerăm a fi al lor, dar care, de fapt, este al nostru. 
De fapt, gândul mi-a rămas la lumina de pe chipul copilului, în momentul în care primeşte o cutie în care se află "oaia care îi trebuie lui". 
Pentru că, prin asta, primeşte, de fapt, libertatea ca viziunea lui să rămână a lui. Să decidă el cum arată, să fie frumoasă pentru el, să trăiască mult sau puţin. Mă tot gândesc ce preţios ar fi dacă am învăţa să le oferim copiilor "cutii"... în care să se afle "oile" lor. 

16 octombrie 2016

Ce are fitnessul şi n-avem noi?

Dacă aţi trăit în ultima perioadă pe planeta asta, aţi văzut, probabil, că suntem din ce în ce mai mulţi cei care mergem la sală. Sală de fitness. Bărbaţi care trag de fiare diverse, cu braţe plesnind de muşchi şi fund mic, cu ochii după fete cochete şi funduri mari, bărbaţi care ştiu ce fac, bărbaţi care nu ştiu ce fac, femei machiate pentru petreceri de seară în echipamente sportive sexy, cu pielea la vedere şi ochii după bărbaţi, femei care ştiu ce fac şi care se concentrează pe ce fac, femei care nu ştiu ce fac. Indivizi, femei şi bărbaţi, cu funduri prea mari, prea mici, indivizi silfizi sau grăsuţi, indivizi de tot soiul, într-o sală de fitness care se goleşte iarna, pentru a se aglomera mai spre primăvară. Sau indivizi "bine", mânaţi de convingerea că sportul înseamnă disciplină, mod de viaţă, viaţă sănătoasă.
Sala de fitness este un peisaj pestriţ şi pestriţat de tot felul de indivizi. Şi ştiu că motivele altora sau felul în care arată nu sunt deloc treaba mea, dar aparenţa asta pestriţă îmi spune multe despre faptul că mersul la sală are la bază motive din cele mai diverse.
Al meu, mă refer la motiv, au fost cele 46 de kilograme pe care ajunsesem să le posed, după o perioadă mai încurcată în care mâncam când şi dacă îmi aminteam. 
Ce "are" fitnessul şi "n-avem" noi? Noi nu avem perspectivă, esenţialul, cum ar veni. Fitnessul, da. Pentru că el înseamnă, de fapt, un anumit mod de viaţă - unul care presupune echilibru, moderaţie, disciplină. De la momentul în care ne trezim dimineaţa, după un număr de ore de somn nici prea mare, nici prea mic, dar suficient, până la momentul în care punem capul pe pernă - nici prea devreme, nici prea târziu, dar cât să ne facem orele de somn, după o zi în care am dat organismului combustibilul potrivit pentru a funcţiona, fără excese şi teribilisme de combinaţii nepotrivite de alimente. Fitnessul este incompatibil cu excesele, cu "ce faci după sală, bem o bere?"
Revin la peisajul pestriţ de la sală: eu însămi am devenit parte din peisajul ăsta pestriţ, atunci când am considerat că e cazul să fac ceva cu cele 46 de kilograme. Motivaţie mai mult extrinsecă decât intrisecă (că nu-mi plăcea cum arăt, că mi se spunea că sunt prea slabă, că nu mai stăteau hainele pe mine). Puteam să nu fiu slabă, ci să am nişte kilograme în plus sau nişte celulită sau nişte dureri de orice fel sau, pur şi simplu, un iubit care merge la sală. Sau să vreau să socializez (!).  
Ţinem o dietă o vreme, mergem la sală, avem 52 de kilograme, după cele 46 de acum ceva vreme, ne tonifiem un pic, scăpăm de dureri diverse, ne despărţim de iubit, ne plictisim şi ne hotărâm să dăm socializarea de la sală pe socializarea din club. Şi nu mai avem timp de sală, că avem serviciu, facturi de plătit, copii, soţi, prieteni. 
Cam aşa. Am descoperit, din mers, că fitnessul "are" viziune. Noi, cei mai mulţi, avem nişte motive şi nişte "nevoi" imediate. Nişte motivaţii, extrinseci de cele mai multe ori. 
Să mergi la sală având ca scop să-ti schimbi modul de viaţă este o abordare pe care trebuie, înainte de toate, să o învăţăm, apoi să o cultivăm. Zic şi eu. Asta cu învăţatul cere timp şi ceva disponibilitate. În felul ăsta, vei rămâne acolo şi după ce ai scăpat de kilogramele în plus sau de celulită sau după ce ţi-ai atins obiectivul, ăla care a fost şi care, în mintea ta, presupunea un traseu scurt, nicidecum schimbarea modului de viaţă. 
Ca să revin - dacă aţi trăit în ultima vreme pe planeta asta şi dacă vreţi să trăiţi frumos, dacă vă trece prin cap să vă apucaţi de fitness şi mai ales dacă nu vă trece, citiţi, întrebaţi, aflaţi cu ce se mănâncă şi ce vă poate oferi. O să găsiţi numai de bine. Faceţi asta cu cititul înainte de a vă apuca de fitness doar pentru că vreţi să scăpaţi de 5-6 kilograme, uitaţi-vă la poze cu before & after - instagramul e plin de "body transformations" şi "fitness motivation", citiţi despre beneficiile fitnessului pentru minte şi corp şi începeţi-vă parcursul având o motivaţie intrinsecă, dacă se poate, şi în cunoştinţă de cauză în privinţa a ceea ce presupune povestea asta. Şi, dacă v-aţi luat inima-n dinţi şi v-aţi apucat, faceţi tot ce puteţi pentru a vă monitoriza progresul. Ţineţi-vă jurnale, puneţi-vă poze prin cameră, desktopuri la telefoane, faceţi-vă selfie. Asiguraţi-vă că veţi avea de unde să vă luaţi resursele care să vă motiveze, în momentele de oboseală şi de renunţare, amintindu-vă că progresul există şi că efortul merită. Pentru că, realmente merită. Faceţi asta o vreme, atât cât aveţi nevoie până când mersul la sală va deveni un obicei, iar fitnessul - un mod de viaţă. E minunat să te uiţi la tine şi să-ţi placă ce vezi!

28 martie 2016

Fără titlu

Circulă pe net un filmuleţ cu o directoare de ceva, o grădiniţă parcă, agresând nişte copii. N-am putut să-l văd până la capăt, e genul acela de filmuleţ din categoria "atenţie, aceste imagini vă pot afecta emoţional". Nici nu ştiu ce-am simţit văzându-l, atât cât am putut să văd.
Dezgust. Sigur a fost dezgust. Şi-a mai fost revoltă. Multă revoltă. 

"Dragii" mei, voi, cei care aveţi această meserie care presupune lucrul cu copiii,
când simţiţi că aţi ajuns la nişte limite, faceţi-vă un bine şi plecaţi. Dacă nu-i iubiţi şi nu sunteţi în stare să vedeţi că aveţi nişte suflete în faţa voastră care trebuie să descopere aripi să zboare, nu să înveţe umilinţa, plecaţi. Plecaţi înainte să-i învăţaţi teama şi urâtul şi dezgustul faţă de şcoală şi faţă de oamenii din jur. Plecaţi înainte să le transmiteţi frustrările şi neputinţa voastră.
Copiii noştri sunt, oricum, maturi înainte de vreme. Plecaţi înainte să le frângeţi aripile, pentru că au nevoie de ele.


15 februarie 2016

Serviciul meu

Nu ştiu cum să vă spun, azi, ştiţi, a început şcoala. M-am dus, adică, la serviciu. Vreau să scriu despre serviciul meu. Pentru că, vedeţi voi, serviciul meu nu este unul oarecare. Este unul unde primeşti zâmbete gratuite şi lecţii de viaţă şi întrebări şi răspunsuri. Este serviciul care te face să vrei să fii mai OM, cu fiecare zi care trece, care te îmbogăţeşte, care te înveseleşte, care îţi dă putere.
Mă gândesc mereu că am două opţiuni - să mă bucur că-i am, aşa frumoşi şi veseli şi năstruşnici, sau să mă lamentez plângându-mă de consumul meu de energie în faţa lor. Aleg să mă bucur - de ei şi de privilegiul de-a fi ACOLO, să învăţ de la ei, să negociez, să-i ascult. De fapt, aleg să-i iubesc.
Nu ştiu ce serviciu ar putea să-mi ofere, în fiecare zi, zâmbete, ghiduşii, inocenţă şi priviri senine care-mi umplu sufletul. Nu ştiu unde aş putea să FIU, în altă parte decât cu ei. Pentru că nu ştiu de unde mi-aş lua energia şi zâmbetele şi dorinţa de a fi mereu şi mereu mai OM. Pentru că nu ştiu să fiu altfel. Şi nu ştiu despre ce fericire-aş mai scrie acum şi nu ştiu nici ce poveşti aş mai avea de spus. Şi nici cui. Nu ştiu de unde-aş primi atâta bine şi frumos, atâta senin.
Serviciul meu, ştiţi... nu l-am numit niciodată serviciu, de fapt. Pentru că aparţin privilegiaţilor care iubesc ceea ce fac şi care sunt fericiţi să fie acolo unde trebuie să fie în fiecare zi.